Prea târziu

– Rămâi cu mine, iubește-mă! Primește-mă ca jertfă!

– Dar draga mea, eu am rămas. Am rămas cu o mie de lacrimi și cu un milion de sentimente de ură pentru tine!

Anunțuri

La vânătoare de suflete(cap. 1 part. 1 )

Bună, sunt eu colecționarul de suflete. Azi este o zi ploioasă, întunecată, perfectă…

Ce este avantajos când mergi la vânătoare de oameni ? Nu trebuie niciodată să porți grijă de ceva. Tot ce ai nevoie se află în creierul tău pe care eu nu l-am uitat niciodată. Am ieșit afară cu un zâmbet larg care de fapt ascundea un dispreț masiv față de omenire, față de prostia lor. Străzile erau pline de vânat vulnerabil peste care îmi puteam întinde cu o mare lejeritate gheara ce nu dă niciodată greș. Observ că sunt cam trei suflete mai interesante:

  1. Un medic stomatolog
  2. Un avocat
  3. O bonă

Ceva nou ? Mă simt cumva atras de bonă, dar nu vreau să o am ca să mă joc cu ea. E ciudat, poate m-am îmbolnăvit. Mă apropii de ea cu un aspect de om cumsecade, iar apoi o salut ridicându-mi discret pălăria:

– Doriți ceva ? întreabă ea cu dispreț .

– Nimic special, doar sunt entuziasmat de această vreme plăcută.

– Asta numiți dumneavoastră vreme plăcută ?

– Câteodată ai nevoie de puțină melancolie.

– Cred că aveți dreptate !

– Totuși încă nu vă știu numele !?

– O să-l aflați diseară la ora 6, restaurantul Iris!!!

Apoi se îndepărtează mai repede !!!

Aproape iarnă

Un zâmbet cristalizat transformă frunzele melancolice în lacrimi înghețate. Norii întunecați și tulburi dau naștere unor fii risipitori ce își irosesc viața într- un dans nebun care prevestește agonia unei morți puerile. Tot ce le mai rămâne fiind o amintire sau poate un regret. Pământul apăsat urlă cu disperare, având o ultimă nădejde că Sfântul Soare îl va auzi. Din păcate strigătul mut trebuie să străbată ani lumină, iar Soarele este prizonier, încolțit de răutatea din sufletele noastre. Singura bucurie care încă persistă este în inimele copiilor. Sărbătorile au și ele farmecul lor unindu-ne pe toți într-o adevărată familie. Peste tot zărești colindători care ne reamintesc de vechile tradiții. Oamenii îmbrăcați frumos calcă cu smerenie în casa Domnului. Slujba se îmbină perfect cu sâmânța de bucurie din sufletele noastre eliberându-ne de păcate la fel cum vrea cerul trist să se elibereze de plapuma de nori. Să nu uităm nici de pădurea rănită de felul în care cromatica vie îi este transformată într-un alb difuz ce acoperă adevărata ei față. „ La ce bun căldura verii dacă nu ar fi iarna să ne amintească de dulceața ei.” zâmbet cristalizat transformă frunzele melancolice în lacrimi înghețate. Norii întunecați și tulburi dau naștere unor fii risipitori ce își irosesc viața într- un dans nebun care prevestește agonia unei morți puerile. Tot ce le mai rămâne fiind o amintire sau poate un regret. Pământul apăsat urlă cu disperare, având o ultimă nădejde că Sfântul Soare îl va auzi. Din păcate strigătul mut trebuie să străbată ani lumină, iar Soarele este prizonier, încolțit de răutatea din sufletele noastre. Singura bucurie care încă persistă este în inimile copiilor. Sărbătorile au și ele farmecul lor unindu-ne pe toți într-o adevărată familie. Peste tot zărești colindători care ne reamintesc de vechile tradiții. Oamenii îmbrăcați frumos calcă cu smerenie în casa Domnului. Slujba se îmbină perfect cu sâmânța de bucurie din sufletele noastre eliberându-ne de păcate la fel cum vrea cerul trist să se elibereze de plapuma de nori. Să nu uităm nici de pădurea rănită de felul în care cromatica vie îi este transformată într-un alb difuz ce acoperă adevărata ei față. „ La ce bun căldura verii dacă nu ar fi iarna să ne amintească de dulceața ei.”

Aspirație spre iubire

Mi-am pierdut lacrimile. Ți le-am dăruit toate ție, până la ultima. Sufletul secat te dorește prea mult, își dorește parfumul tău cu care mi-ai înmiresmat viața. Potecile ființei mele pierdute în întuneric o să mă ducă în abis. Un abis plin de ispite pătimașe, ispitele de a-ți spune că te ador, îți ador chipul de fecioară luminat de scânteia fericirii, aprinsă de dorința nebună de iubire. Îmi las inima să poftească la tine dincolo de viață, dincolo de nemurire, dincolo de prejudecăți pentru că m-am dedicat cu totul ție.

Îmi cer scuze dacă ți-am greșit.

P.S: Te iubesc !

Colecționarul de suflete

Unii colecționează timbre, alții șervețele, dar eu sunt mai original și colecționez suflete. De ce ? Pentru că îmi place să mă joc cu ele, să am putere absolută asupra lor. Cum fac rost de ele ? E simplu, le cumpăr de la piață. Nu vă ambalați că am glumit, de fapt mi le supun prin șantaj.Îmi greșești, îmi plătești cu umanitatea ta pe care o transform in ură veșnică. E ușor să prind un suflet cu talentul satanic pe care l-am primit.

P.S: Nu încerca să-mi furi meseria!

Agonia unei morți subtile

Un bătrân într-o cameră pătată de amintiri sumbre. Stă pitit în cel mai întunecat colț încercând să se ascundă de moarte. Frica îi mistuite orice dorință de a trăi, voind să se termine totul și să cadă în somnul veșnic.

Lângă o pâine mucegăită a zărit un cuțit care îi poate curma viața, dar nu o să reușească să ajungă la el.

E obligat să aștepte momentul de apus al vieții sale cu dorința de a muri cât mai repede. Se mai aude un ultim șuierat ce îl adâncește în abisul fără de sfârșit .

Plâng !!!

Da sunt băiat … Da plâng … Pt. că te iubesc, pt. că de fiecare dată când te văd nu-mi pot lua privirea de la tine . Atunci când vrei ceva îmi doresc ca eu să fiu cel ce îți îndeplinește dorința. Zâmbetul tău dulce îmi ucide ori ce urmă de tristețe.

Dar tu … Tu oare ți la mine după tot ce am făcut pentru tine, oare mai știi cine sunt ? Nu !!! Se pare că nu ! M-ai aruncat la gunoi cu fiecare privire goală ce-mi demola sentimentele și le transforma în ură. Încă mă doare, încă urlu după ce a fost odată .

Și-mi plâng cu regret sentimentele dăruite ție ! Lacrimile aprinse de tăciunele dorului lasă urme adânci pe pomeții fini și și mai adânci în inima mea ! Simt cu disperare cum ura îmi inundă corpul firav și tânăr .

Dacă o să citești vreodată acest articol să ști că încă plâng după tine și încă te iubesc !