Foc!

Îmi picuri stropi de benzină pe inimă. În fiecare dimineață însorită, în fiecare noapte rece, la fiecare apus sângele îmi este amestecat cu un lichid subțire, fierbinte. Oasele, doar niște vreascuri uscate care îmi vor ațâța focul fatal.

Mai rămâne ceva! Un chibrit vechi, dar important! Nu e aruncat de tine! Ai vrea să aprinzi tu suferința! O să-l aprind eu. Eu o să îmi amintesc de străina substanță care m-a invadat.

V-a pieri tot la prima scânteie: Benzină, sânge, suferință și eu!

Anunțuri

Frică

Tic-tac, tic-tac, tic- . Timpul se oprește. Fără „tac”! Doar o liniuță subțire cât un fir de ață care îmi amintește difuz că ceva lipsește, ceva nu e la locul lui. Ceva nu e de loc!

Aș urla, aș plânge, dar frica îmi sugrumă gâtul. Îi simt palmele grele mângâindu-mi coardele vocale ca o lamă dureroasă de topor în flăcări.

Mâinile îmi sunt înghețate în timp, iar picioarele prinse de lanțuri care mă trag înapoi. Totuși nu fug căci nervi nu fac legăturile. Aș cădea la nesfârșit până când mi-aș da suflul.

Mi s-a spus că frica îți poate stinge imaginația la fel cum un copil stinge lumânările de pe un tort aniversar. E adevărat! E atât de adevărat!!! Odată stinsă voi rămâne doar o lumânare aruncată într-un coș de gunoi!

Furtună de nisip

Vântul își sfărâmă conștiința apărându-și Sfânta Treime cu perdele păgâne. Se pierde în cruda-i nebunie, adăpându-și foamea de credință cu firicele de nisip. În urechi îi răsună ode nesfârșite, doine de haiducie sau simfonii doar de oaze și palmieri știute. Tot ce simte e libertatea, iar dacă ar putea ar zâmbi, ar râde în hohote, ar plânge, toate acestea în același timp. Se vede în oglindă. Are o textură simplă și neverosimilă, dar sinceră. Are un păr argintiu și o piele albă ca laptele. Se simte puternic. El nu are nevoie de zei, el are nevoie doar de el și de un scop. Poate în altă eră, poate în altă viață, acum vrea doar să se înece în mare și să își înece nebunia. Să se contopească cu apa. De ce? Pentru că o iubește! Greșeala lui e că în loc să se înece în mare se adâncește în cer!

Astfel la granița dintre păcat și credință se formează universul!

Când?

Când tăcerea îți încolțește timpanul și urlă satanic spre a ta viziune, spre a ta concepție, spre a ta neverosimilă existență…

Când o adiere ușoară îți dă aripi să sari în gol pentru eternitate, pentru viață, pentru libertate…

Când lumina Soarelui te pătrunde, îți îneacă oasele în otravă îndulcită cu miere și sufletu-ți păgân ars pe un altar al neputinței fumegă cu mireasmă de rom…

În acele momente mă vei înțelege!

Umbre

Sunt mereu acolo… Ascunse la vedere. Nu sunt băgate în seamă. Se simt bine acolo… Acolo în pustiul vieții, acolo cu sticla de alcool în mână ne scriu destinul. Oare la ce le dau naștere gândurile meschine, îmbătate cu speranță și praf. Se lasă călcate în picioare de fiare reci alintate de mândria superficială că sunt mai presus.

Umbrele- reflexii ale trupurilor pustii dezmierdate de dulceaga lumină ispititoare a Soarelui. Păcat că este un blestem care ne înzestrează cu umbre.

Sunt o umbră a trecutului, o umbră a vieții. Mereu sub ceilalți, mereu inferior, mereu lăsat baltă cu sufletul în lacrimi. Sunt bine așa. Nu mă compătimi-ți. Viața are nevoie de oameni ca mine, de umbre.