Pledoarie în fața unui public rafinat

Iubirea poate fi în multe feluri, poate fi impulsivă, poate fi profundă, dureroasă, la distanță… La mine parcă a fost mereu altfel, mereu ceva nou, mereu alt gust dulce și mereu alt gust amar. Am iubit mult căci îmi plăcea să iubesc în serile de luni, marți, miercuri, joi etc. Îmi plăcea să visez cu ochii deschiși și închiși la orice oră fie ea de mate sau română sau biologie sau chimie etc. Acum sunt trist, nostalgic, dezamăgit pentru că nu am pe cine iubi, nu am la cine visa, nu am după cine suspina cu dor. Și dacă nu am pe cine slăvi nu am nici inspirație pentru că sunt trist. Poate sună urât, oribil, primitiv, dar în această clipă iubirea mă deprimă. Mă ascund din nou în spatele steluței mele aurii cu picățele și privesc la univers resemnat: De ce nu iubesc?

Reclame

Doar copii

Îți aduci aminte tu oare de acel final de clasa a 6-a ? Când colindam împreună holurile, parcă nebuni să cunoaștem iubirea, să o strângem adânc în brațe și să nu o mai lăsăm niciodată.

Probabil mai ți minte, căci a fost acum aproximativ 3 luni. Astăzi începem clasa a 7-a și știm amândoi că holurile au aceeași răceală și sunt la fel de oropsite de soartă pentru că iar nu a avut școala buget. Podelele lăcuite în urmă cu mult timp au același miros de carii. Manualele mai bătrâne ca noi o să aștepte nostalgic pe catedra roasă de atâtea generații de tineri născuți la sat, iar un sfert din profesori o să fie necalificați pentru că trăim în România.

Știm toate astea pentru că așa e în fiecare an, dar noi râdem cu gura până la cer, căci noi suntem copii.

Confuzii

Vorbim de toamnă, dar toamna încă nu s-a scăldat pe ale noastre plaiuri,
În ale noastre ploi.
Frunzele încă se țin vitejește de ramuri,
Și își rezervă locuri în Lumea de Apoi.

Norii apar plini de vigoare,
Ei vin și țuică n-au gustat,
Cerșesc zeităților o clipă de dogoare,
Sau măcar un vânt puternic și uscat.

Soarele apune mai cu silă,
Și luna răsare cu avânt,
Din constelație în constelație aleargă,
Căutând o iubire pe Pământ!

Frișcă cu aromă de portocală și puțină esență de rom

Nu nu m-am apucat de gătit sau făcut prăjituri că se pricepe mama de minune la asta, doar că așa îmi descriu toamna. Melancolia asta care te face să îți pară rău, doar că câteodată nici măcar nu știi pentru ce să îți pară rău. Te apuci să plângi pe o bancă în parc de nebun, urmărit de bătrâni ai căror nepoți se uită la tine cu o uimire genială, iar bunicii te apostrofează din priviri: „Vezi, tu i-ai făcut și pe ei să fie melancolici, acum răspunde-le tu la întrebări dacă tot le-ai băgat toamna în suflet!”. Cam toate astea au gust de portocală, poate chiar coajă de portocală, parfumată și amară.

Dor de toamnă

„Durerea se măsoară în doli”– Vorbele profesorului de biologie. Și totuși, într-un fel ciudat, pentru mine se măsoară în kilometri. Ce parfum îmbătător de struguri copți m-a făcut să cred că nu o să dispari? Îmi placi, dar nu într-un fel firesc, cum ar fi iubirea, îmi placi doar așa, să te idolatrizez. Doar că nu mai am întâlnit până acum nici o zeitate, deci nu mă judeca.

Subțire ca o frunză palidă în lumina lunii, dorul vuiește prin gânduri spulberate. Alege drama dintre lacrimi și o păstrează acolo. Acolo în singurătatea unui codru pustiu, golit de mult de viață și în același timp de frig. Un frig contemporan cu noi, dar mort înaintea noastră. El s-a născut din nebunia unei ploi și rapsodia unei viori. Și tot ce spun e cumva adevărat. De ce? Căci e toamnă!

P.S: Îi mulțumesc lui gelu gelu pentru că m-a evocat din lampa mea întunecată!

O altă perspectivă

Sare presărată peste o rană sângerândă, pământul se frământă, durerea înfierbântă, lacrimile curg, izvor izvorând din potop, trup ucis în galop, suflet iubit echivoc, de o floare brodată, gingașă de soc.

Petale de cărbune, urlă de nebune, se ascund în dune, de nisip flămând. Arzi de nerăbdare, aștepți a mea chemare, pledez pentru răbdare, răspund cu o fervoare, furată dintr-o boare, albă la culoare, dar fără de hotar!

Susți că ești aleasă, dar alegerea e făcut prin scrum, ceea ce a fost bun se înalță sub formă de fum, păcatul e păcat, oricât ar fi de pictat, în alb, roșu și gri lamentat.

Doar…

Ești un contact dintr-o mesagerie uitată, și ce dacă am plâns sau plâng, sunt doar sentimente, le-ai strivit atât de ușor, doar cu un mesaj, fără scrisoare, fără cuvinte reale, doar un mesaj.

Și ce dacă ieri mă înțelegeai, poate câteodată doar tu mă înțelegeai și câteodată ziceam că dacă nici măcar tu, o să renunț?! Poate o să renunț, în curând.

În fine, oricum nu e o dedicație, poate doar o aluzie. Acum un mesaj, nu adresat ție, un mesaj adresat unei zâne din altă lume, cu părul negru și ochii căprui, cu zâmbetul întrerupt doar de gândirea realistă, ceea ce făcea zâmbetul și mai dulce, cam la fel de dulce ca imaginația ei. Poate că semănai cu ea doar 100%.

Oglinda de pe holul meu

Undeva în lume există un hol atât de rece și pe care eu calc atât de des. Poate își dă seama că e folosit doar ca mijloc pentru a se ajunge dintr-o cameră în alta, între alți pereții lipsiți de întrebări, dar niciodată nu îmi reproșează asta, căci el știe mai bine ca oricine să tacă.

La mijlocul lui stă fixată o oglindă. O ființă creată din nisip și sudoare, care neagă lumina fără nici un cuvânt. Prin ironia tăcerii ea o controlează, făcând-o să îi fie rușine că a încercat să îi violeze lumea întunecată. Pare pură, foarte pură, poate la fel de pură ca o lacrimă. Totuși memoria îi lipsește, mă uită în primul moment când mă îndepărtez de ea. Poate de asta nu te lasă să pătrunzi cu adevărat în ea, să nu lași urme pe suprafața ei, ești doar o umbră pierdută pe stradă, îndepărtată din amintiri aproape în aceeași clipă când ai fost zărită. Cumva știu că adevărata lume e înăuntrul ei.

O ființă de nisip care și-a creat propriul univers, dar s-a adâncit prea mult în el, astfel s-a rătăcit.

Testament

Îmi las trupul într-un borcan ce miroase-a miere, să-mi îndulcească sufletul amărât de lacrimi sângerii, apoi vântul revărsându-și în a mea cenușă libertatea, să mă urce spre cerul cenușiu.

Ce-am așternut pe foaia de hârtie, dedic muzei ce m-a inspirat, a deschis cutia Pandorei pentru mine,în serile de mai când eu iubeam.

Gândurile efemere nocturne, poreclite în treacăt vise, le las unui hoț integru, cu rădăcinile adânc înfipte-n mine.

Amintirile le pun deoparte, într-o cutie veche de carton, un puzzle dintr-un magazin de vechituri, adunate din viața unui om.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑